Separatoarele de grăsimi sunt echipamente care tratează apele reziduale în care se regăseşte o cantitate mare de grăsimi. Acestea pot fi folosite ca măsură unică sau într-un sistem mai complex de denisipare, decantare şi epurare a apei. Din punct de vedere legal, instalarea unui separator de grăsimi este obligatorie în domeniul HoReCa, în anumite cantine şcolare sau de spital, fabrici şi pieţe agroalimentare. Echipamente similare de dimensiuni mai mici pot fi montate în bucătăria sau baia personală.
Când se impune utilizarea unui separator de grăsimi
Rolul separatoarelor de grăsimi este acela de a proteja instalaţiile sanitare. Grăsimile de origine animală sau vegetală sunt insolubile în apă şi se pot saponifica. Dacă apa menajeră nu le poate dezintegra, se pot solidifica în ţevi și deteriora instalaţia. Din punct de vedere al protejării mediului înconjurător, deversarea grăsimilor în reţeaua publică de canalizare sau în sistemul de epurare a apei este interzisă din cauza impactului devastator avut asupra pânzei freatice şi asupra solului. Aşadar, în mediile industriale care procesează grăsimi şi în bucătăriile restaurantelor, barurilor, cafenelelor sau al localurilor de tip fast-food, se impune instalarea unui separator de grăsimi adecvat numărului de persoane, consumului şi debitului respectiv.
Articole din aceeaşi categorie
Bucătăriile din industria ospitalităţii
Bucătăriile din HoReCa trebuie să se supună normativului care prevede că apele uzate evacuate în reţelele de canalizare ale localităţilor sau direct în staţiile de epurare nu trebuie să conţină, printre altele, grăsimi care pot conduce la crearea de depuneri solide pe pereţii canalului colector. Având în vedere că în urma gătirii preparatelor rezultă o cantitate considerabilă de uleiuri, acestea nu pot fi aruncate în chiuvetă sau în vasul de toaletă. În funcţie de numărul de persoane pentru care este instalat, separatorul de grăsimi poate fi montat sub chiuvetă sau îngropat. Există, de asemenea, separatoare mobile pentru grăsimi, extrem de utile pentru afacerile de sezon sau festivaluri.
Mediul industrial
Pentru unităţile care produc sau procesează alimente de origine animală (carne sau lapte), se impune măsura instalării unor separatoare industriale de grăsimi. Motivaţia este cea formulată în cadrul legislativ: protejarea mediului înconjurător şi a funcţionalităţii sistemului public de canalizare sau epurare a apei menajere. În această industrie, vorbim despre cantităţi mult mai mari de grăsimi, aşadar debitul şi volumul de separat creşte considerabil. Astfel, separatoarele au forma unor bazine îngropate în pământ cu sursă de intrare şi de ieşire a apei. Alegerea dimensiunilor potrivite pentru fiecare cameră în parte a separatorului este esenţială pentru a obţine randamentul dorit. În canalizare, fosă septică sau staţia de epurare a apei nu trebuie să ajungă decât apa limpezită, separată de resturile grosiere şi de grăsimile propriu-zise.
În propria locuinţă
Nu trebuie să fii neapărat obligat de lege pentru a beneficia de serviciile unui separator de grăsimi. Există echipamente de mici dimensiuni, uşor de instalat în masca de sub chiuvetă, care colectează şi separă grăsimile din apa menajeră. Interesul este cu atât mai mare atunci când locuieşti într-o casă care nu este conectată la reţeaua publică de canalizare. Dacă apa menajeră este deversată într-o fosă septică, trebuie să te asiguri că traseul de parcurs nu va fi obturat de acumulările solidificate de grăsimi.
Instalarea unui separator de grăsimi poate fi o obligaţie legală sau o responsabilitate civică. Indiferent de motivaţie, beneficiile sunt numeroase pentru buna funcţionare a utilităţilor publice şi mai ales pentru protejarea naturii şi a mediului înconjurător. În fosele septice, staţiile de epurare şi canalizări nu trebuie să ajungă grăsimi sau substanţe extrem de dăunătoare pentru apă şi sol.
![Leziunile traumatice cerebrale pot avea un impact semnificativ asupra funcțiilor fizice, cognitive și emoționale ale unei persoane. Recuperarea după un astfel de traumatism poate fi o provocare complexă, însă tehnicile de reabilitare neurologică moderne oferă pacienților șanse semnificative de recuperare. Aceste tehnici sunt esențiale nu doar pentru a ajuta pacienții să își recapete funcțiile pierdute, dar și pentru a îmbunătăți calitatea vieții acestora pe termen lung. În acest articol, vom explora câteva dintre cele mai eficiente tehnici de reabilitare neurologică utilizate pentru pacienții cu leziuni traumatice cerebrale. 1. Kinetoterapia Kinetoterapia, adesea numită și terapia prin mișcare, este o componentă vitală a procesului de reabilitare a pacienților care au suferit leziuni traumatice cerebrale. Aceasta metoda terapeutică integrează o gamă largă de exerciții fizice și tehnici de mișcare, concepute special pentru a ajuta pacienții să își recâștige mobilitatea, să îmbunătățească coordonarea și să restabilească funcțiile motorii afectate.[1][2] Exercițiile de kinetoterapie sunt adaptate în funcție de stadiul de recuperare al pacientului și de severitatea leziunii. Prin antrenamente progresive, pacientul poate regăsi treptat independența, putând să se ocupe din nou de activitățile cotidiene. Kinetoterapeuții pot aplica tehnici speciale pentru a îmbunătăți mobilitatea articulațiilor și a reduce durerea sau disconfortul provocat de spasticitate sau rigiditate musculară.[1][2] 2. Electroterapia Electroterapia implică utilizarea curenților electrici de diferite frecvente și intensități pentru a stimula nervii și mușchii. Aceste curente pot fi aplicate prin electrozi plasați pe piele, iar obiectivul principal al electroterapiei este de a provoca răspunsuri fiziologice în organism, cum ar fi contracțiile musculare sau stimularea nervilor pentru a transmite semnale către creier.[1][2][3] Există numeroase tipuri de electroterapie care pot fi utilizate în tratamentele de reabilitare, fiecare având indicații specifice. Printre cele mai comune tehnici de electroterapie folosite în reabilitarea pacienților cu leziuni cerebrale se numără stimularea electrică funcțională. Aceasta metodă presupune aplicarea unor curenți electrici pe mușchi pentru a stimula mișcarea și pentru a ajuta pacienții să își restabilească funcțiile motorii.[1][2][3] 3. Injectarea de toxină botulinică Toxina botulinică este o proteină neurotoxică produsă de bacteria Clostridium botulinum. Când este injectată într-o cantitate mică și controlată, toxina botulinică blochează temporar semnalele nervoase către mușchi, inducând astfel o relaxare musculară. Toxina botulinică în neurologie este folosită adesea pentru tratamentul spasticității și pentru a preveni contracturile musculare.[4] Spasticitatea, caracterizată prin rigiditate musculară și contracții involuntare, poate limita mișcările și cauza dureri. Această condiție apare atunci când anumite zone ale creierului sau măduvei spinării sunt afectate și semnalele nervoase care controlează mușchii nu mai sunt transmise corect. Injectarea de toxină botulinică ajută la controlul acestei spasticități, permițând mușchilor să se relaxeze și să funcționeze mai normal.[4] 4. Terapia ocupațională Terapia ocupațională joacă un rol vital în recuperarea persoanelor care au suferit leziuni traumatice cerebrale. Leziunile traumatice cerebrale pot afecta multiple funcții ale corpului, inclusiv mobilitatea, percepția senzorială, memoria, abilitatea de a vorbi și de a interacționa cu alții. Terapia ocupațională ajută pacienții să își restabilească sau să îmbunătățească aceste funcții, permițându-le să își redobândească independența și să participe activ la viața de zi cu zi.[5] Terapeuții ocupaționali evaluează abilitățile fizice, cognitive și emoționale ale pacientului și creează planuri de tratament personalizate care să abordeze nevoile acestuia. De asemenea, terapia ocupațională poate implica utilizarea de dispozitive adaptative sau tehnici pentru a face aceste activități mai accesibile pacienților cu funcții afectate.[5] Recuperarea după o leziune traumatică cerebrală poate fi un drum lung și dificil, dar tehnicile de reabilitare neurologică moderne oferă pacienților oportunități reale de a-și recăpăta funcțiile pierdute și de a îmbunătăți calitatea vieții. Fiecare caz este însă unic și necesită un plan de reabilitare personalizat. Surse: Lippert, Julian, and Adrian G. Guggisberg. „Diagnostic and Therapeutic Approaches in Neurorehabilitation after Traumatic Brain Injury and Disorders of Consciousness”, Clinical and Translational Neuroscience, vol. 7, no. 3, 9 Aug. 2023, p. 21, www.mdpi.com/2514-183X/7/3/21, https://doi.org/10.3390/ctn7030021. Accesat la 3 Mar. 2025. Purvi Kaurani, et al. „Advances in Neurorehabilitation: Strategies and Outcomes for Traumatic Brain Injury Recovery”, Cureus, vol. 16, no. 6, 12 June 2024, p. e62242, pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC11244718/, https://doi.org/10.7759/cureus.62242. Accesat la 3 Mar. 2025. Milosevic, Matija, et al. „Cortical Re-Organization after Traumatic Brain Injury Elicited Using Functional Electrical Stimulation Therapy: A Case Report”, Frontiers in Neuroscience, vol. 15, 19 Aug. 2021, p. 693861, www.frontiersin.org/journals/neuroscience/articles/10.3389/fnins.2021.693861/full, https://doi.org/10.3389/fnins.2021.693861. Accesat la 3 Mar. 2025. Intiso, Domenico. „Therapeutic Use of Botulinum Toxin in Neurorehabilitation”, Journal of Toxicology, vol. 2012, 2012, pp. 1–12, pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC3172973/, https://doi.org/10.1155/2012/802893. Accesat la 3 Mar. 2025. Wheeler, Steven, et al. „Occupational Therapy Interventions for Adults with Traumatic Brain Injury”, American Journal of Occupational Therapy, vol. 71, no. 3, 30 Mar. 2017, p. 7103395010p1, https://doi.org/10.5014/ajot.2017.713005. Accesat la 3 Mar. 2025.](https://www.e-iasi.ro/wp-content/uploads/2025/04/Top-4-tehnici-de-reabilitare-neurologica-pentru-pacientii-cu-leziuni-traumatice-cerebrale-120x86.jpeg)
